Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine

Că ne iubim; şi ochii tăi

De mult aşteaptă de la mine

Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,

Ce-am fost dorit-o amândoi;

Nu-i limba-n stare să înşire

Din ochi câte ne spunem noi! 

Se sorb, adânci şi însetate,

A noastre lacome priviri,

Acelaşi gând şi dor ne-abate,

Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă

Cerşirea ochilor mei trişti,

Că te roşeşti, ca o mireasă,

Clipeşti, si buzele-ţi mişti 

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,

Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:

Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune,

Cu cât ne întâlnim mai des,

Şi, totuşi ne sfiim a spune

Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată,

Stăm muţi, cu ochii în pământ.

Tu parc-aştepţi înfiorată,

Eu în deşert mintea-mi frământ

De ce nu vrei ?Mai lesne-ţi vine

Să-mi faci tu cale la-nceput:

Apropie-te blând de mine

Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite

Nemaicătând să te abaţi,

Ne-om pomeni, pe negândite,

Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească

Atâtea visuri în zadar?

La ce comoara ta firească

Acum ţi-i inima fierbinte,

Frumoasă eşti, iubită eşti 

Ce mai aştepti, aşa cuminte,

Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete

Tăria-nfrăntelor dorinţi ?

Nu vezi cum arzi de sfânta sete

A sărutărilor fierbinţi?

Îndemnul tinereţii tale

Ascultă-l - cât e de-nţelept!

Cu-atâta dor îţi cat în cale!

E-atâta timp de când te-aştept! 

Ce fericiţi am fi-mpreună ! 

Ne-am alinta, ca doi copii.

Acu ni-i vremea, numai bună,

De dezmierdări, de nebunii!

O, vino, să faci ce vrei din mine,

Stăpâna vieţii mele fii,

Rentoarce-mi vremile senine,