Razele lunii,

Molcom căzând,

Apele mării adânci nu turbură.

Sufletul meu

A şoptit:

Te iubesc.

Dar şoaptele sufletului,

Molcom căzând,

Apele adâncii tăceri nu turbură.

Atunci

Prin întomnare,

Ai plecat,

Lăsându-mi sufletul gol,

Ca toamna,

Atotveştejitoare.

Când te-ai desprins de mine,

Am rămas

Ca un copac,

Din care cea din urmă frunză

Au luat-o

Vântul,

Toamna,

Vremea…

Mi-am dojenit sufletul

Că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc

Ai revenit,

Al acelei îndepărtate nopţi

Buzele mele au spus:

Te iubesc. De-atunci,

N-ai mai plecat.

Mi-am dojenit sufletul,

Că nu m-a lăsat să tac.

Şi-am plâns, -