O cafea neagră... şi-o ploaie de gheaţă,

Când spiritul mai arde culori 

O privire pe-o carte, 

Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă.

Cum frigul, tremurând ca o veste,

Tot plânge de-al meu şi de-al tău...

Tot mai mult am rămas cu ce este,

Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg... 

Am ajuns la timp, ocup şi un loc.

Dar gândul apasă cu greul său bloc...

E numai vedere... nu mai pot să vorbesc