E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuită luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

 Iertare din nou vreau să-ţi cer

Într-un stil cu mult mai subţire,

Cu ochii şi mîna spre cer

Şi cu intonări de psaltire.

O, tu, frumoaso, de care-mi atîrnă

Viaţa-şi care-mi alungi

Din cale pe palida cîrnă,

Numai c-o rază din genele-ţi lungi,

Iartă-mă că plouă şi-i ceaţă,

Că oamenii-s răi, că pînea nu-i bună,

Că nu se găseşte nimica în piaţă,

Că, noaptea, nu-i lună.

Iartă-mă, scumpo, că te ador şi

Acum şi pururi, cu suflet curat,

Iartă-mă că aproape  în fiece zi

Aş vrea să-ţi placă orice cuvînt

Ce ţi-l rostesc şi e de prisos 

Iartă-mă de toate. Zîmbeşte şi spune

Ca să se facă brusc primăvară.

Şi ca să vezi o minune:

Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară

 Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbeşti.

Ştiu că-mi atârnă iertarea

În corniţele zâmbetului tău.

Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă.

În ondularea mijlocului tău subţire,

În graţia cu care te mişti,

O, mlădios punct de-ntrebare.

Iartă-mă pentru suferinţele mele,

Iartă-mă că-mi eşti prea dragă,

Că mor când te duci

Şi-nviu când apari.

Iartă-mă, Domniţă-a-inimii-mele!

Cuprinde-mă de după grumaz,

Apleacă-ţi spre mine

Faţa de soare, gene de ceaţă.

Gura ta, gura ta să-mi dea iertare

Pentru toate cele ştiute şi neştiute,

Pentru nebuniile abia trecute

Şi pentru cele imediat viitoare.

 S-a dus albastrul cer senin

Şi primăvara s-a sfârşit -

Te-am aşteptat în lung suspin,

Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,

S-a dus, şi câmpu-i veştejit -

Te-am aşteptat pe lângă tei,

Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,

Frunzişul tot e răvăşit -

Plângând, pe drumuri, te-am chemat,

Tu, n-ai venit!

Iarna cu al ei trist pustiu,

Sunt tot mai trist al nimănui 

Stau pe  bancuta noastră infrigurat

Și te aștept, pentru totdeauna 

 O cafea neagră... şi-o ploaie de gheaţă,

Când spiritul mai arde culori 

O privire pe-o carte, 

Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă.

Cum frigul, tremurând ca o veste,

Tot plânge de-al meu şi de-al tău...

Tot mai mult am rămas cu ce este,

Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg... 

Am ajuns la timp, ocup şi un loc.

Dar gândul apasă cu greul său bloc...

E numai vedere... nu mai pot să vorbesc

 Vâjâie vântul

Şi-ntunecă lumea

Un cer ca pământul

Iar toamna în hohot

Şi parcă mă cheamă,

De crengi atârnând,

De spaimă mă prind

Priviri rătăcite,

Şi mintea, de zgomot,

Nimic nu înţelege.

Şi-aş vrea ca să mor

Cuprins de-o furtună,

Pierdut să dispar

 Vine

Iarna cu plânsori

Peste parcul părăsit

Cad regrete

Toamna sună, agonie...

Vânt de gheată s-a pornit,

Iar sub crengile singuratice 

Hohot de smintit.

Nici o urmă despre tine,

-- Vine, nu vine.

Oh, amurguri violete.

 Razele lunii,

Molcom căzând,

Apele mării adânci nu turbură.

Sufletul meu

A şoptit:

Te iubesc.

Dar şoaptele sufletului,

Molcom căzând,

Apele adâncii tăceri nu turbură.

Atunci

Prin întomnare,

Ai plecat,

Lăsându-mi sufletul gol,

Ca toamna,

Atotveştejitoare.

Când te-ai desprins de mine,

Am rămas

Ca un copac,

Din care cea din urmă frunză

Au luat-o

Vântul,

Toamna,

Vremea…

Mi-am dojenit sufletul

Că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc

Ai revenit,

Al acelei îndepărtate nopţi

Buzele mele au spus:

Te iubesc. De-atunci,

N-ai mai plecat.

Mi-am dojenit sufletul,

Că nu m-a lăsat să tac.

Şi-am plâns, - 

 Iubirea este hrană.

Ura este otravă.

Tu alegi dacă vrei să te hrănești sau dacă vrei să te otrăvești.

  Îmi arde inima de dor

Şi plîng cumplitu-mi chin,

Ah ! n-am aripi, aş vrea să zbor

La dulcele tău sîn!

Căci simt că mor în ăst pustiu

Urît şi-ngrozitor,

Unde nimic n-aud, nu ştiu

De tine, scump odor.

De multe ori noaptea-n tăcere,

Pătruns de chinuri grele,

Mă uit în sus, cer mîngîiere

La lună şi la stele;

Dar ele tac şi zbor uşor

Pe cîmpul azuriu;

Iar eu suspin şi plîng de dor

În tristul meu pustiu

  Pentru ochii tăi răpit-ai

Foc din stele și din soare,

Pentru buza ta furat-ai

De la roz’ a ei coloare.

Gingășia, frăgezimea

Ce se joacă pe-al tău sân,

E plăcută, dar furată,

Ai furat-o de pe crin.

Râsul, nevinovăția

De la îngeri le-ai furat.

Ai răpit tot ce-a fost farmec

Din seninul nepătat.

Glasul tău de privighetoare,

Glasul mierlei mult plăcut

L-ai răpi și cânți cu dânsul,

Ș-a rămas codrul tăcut.

Înțeleg. Astea-s podoabe;

Dar din inimioara mea

Ce podoabă-ți poți tu face,

De-ai răpit-o și pe ea?

 Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine

Că ne iubim; şi ochii tăi

De mult aşteaptă de la mine

Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,

Ce-am fost dorit-o amândoi;

Nu-i limba-n stare să înşire

Din ochi câte ne spunem noi! 

Se sorb, adânci şi însetate,

A noastre lacome priviri,

Acelaşi gând şi dor ne-abate,

Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă

Cerşirea ochilor mei trişti,

Că te roşeşti, ca o mireasă,

Clipeşti, si buzele-ţi mişti 

Şi dulce-mi caţi o dezmierdare,

Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:

Misterul veşnicei vieţi.

O, ne-nţelegem de minune,

Cu cât ne întâlnim mai des,

Şi, totuşi ne sfiim a spune

Ce fiecare-am înţeles.

De rămânem singuri vrodată,

Stăm muţi, cu ochii în pământ.

Tu parc-aştepţi înfiorată,

Eu în deşert mintea-mi frământ

De ce nu vrei ?Mai lesne-ţi vine

Să-mi faci tu cale la-nceput:

Apropie-te blând de mine

Şi-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite

Nemaicătând să te abaţi,

Ne-om pomeni, pe negândite,

Ca de când lumea-mbrăţişaţi.

La ce vrei să se risipească

Atâtea visuri în zadar?

La ce comoara ta firească

Acum ţi-i inima fierbinte,

Frumoasă eşti, iubită eşti 

Ce mai aştepti, aşa cuminte,

Şi-n taină singură tânjeşti?

Nu simţi cum prinde să te-mbete

Tăria-nfrăntelor dorinţi ?

Nu vezi cum arzi de sfânta sete

A sărutărilor fierbinţi?

Îndemnul tinereţii tale

Ascultă-l - cât e de-nţelept!

Cu-atâta dor îţi cat în cale!

E-atâta timp de când te-aştept! 

Ce fericiţi am fi-mpreună ! 

Ne-am alinta, ca doi copii.

Acu ni-i vremea, numai bună,

De dezmierdări, de nebunii!

O, vino, să faci ce vrei din mine,

Stăpâna vieţii mele fii,

Rentoarce-mi vremile senine,

 Ce dor trebui să te cuprindă

De dragostile din poveşti

Când te priveşti toată-n oglindă

Şi vezi cât de frumoasă eşti

Când singură parcă te sperii

De patima ochilor tăi,

Ce ard de farmecul durerii,

În spasmul visului dintâi.

Căci eşti în vârsta când fioruri

Te-apuc-aşa, ca din senin,

Când te frământă mii de doruri,

Şi nici nu ştii de unde-ţi vin

Iată că prinzi să cazi pe gânduri,

Ţi se lungesc ochii a drum

Câte-ţi plăceau în alte rânduri

Încep să-ţi facă rău acum.

Te simţi străină-ntre ai tăi,

Şi stai, tânjind, într-un ungher,

Biet suflet binecuvântat 

Atât de trist şi de stingher!

Ţi-e greu de lume şi de tine;

O jale-adâncă te pătrunde.

Parc-ai iubi, şi n-ai pe cine,

Parc-ai pleca, şi nu ştii unde.

Iar noaptea, când te culci în pat,

Ca-n friguri, te cuprind călduri.

Şi piept şi tâmple ţi se bat

De-a gândurilor dulci 

Cu faţa-n sus, în întuneric,

Încremeneşti ceasuri întregi,

Robită de-un amor himeric,

De-un farmec ce nu-l înţelegi!

Parcă răsar, de mai-nainte,

În inima-ţi nevinovată,

Iubiri de-acelea dulci şi sfinte

Ce numa-n cărţi se mai arată...

Deodată-ţi luminează-n gând,

Aşa de viu, că te-nfiori,

Un tânăr trist, frumos şi blând,

Cu ochii mari şi visători...

Să fie-o umbră din poveşti?...

Căci nicăieri nu l-ai văzut;

Cu toate astea, îl iubeşti,

Şi chipul lui ţi-e cunoscut!

Te uiţi în ochii lui fierbinţi,

Şi pare că-nţelegi ce vor,

Ce taine şi ce suferinţi

Se zbuciumă-n adâncul lor.

Ş-o milă te cuprinde-atunci

De tinereţea ta şi-a lui;

Ai vrea la pieptu-i să te-arunci,

Să-i plângi, iubirea-ţi să i-o spui;

Şi-nvinsă de dorinţi secrete,

De oarba inimii furtună,

Te-ntorci cu faţa la părete

Şi-ncepi să plângi 

Ce dulce e acest prinos

Al unui suflet fermecat

De-un vis atât de dureros

Şi-atât de fără de păcat!

Ca mâni ţi-o răsări în cale

Frumosul tânăr visător,

Podoaba gândurilor tale

Şi-a nempăcatului tău dor,

Ş-aveţi să tresăriţi deodată,

Cuprinşi de-acelaşi farmec sfânt

A noastre mâni se vor atinge,

Tremurătoare şi fierbinţi,

Şi pe-amândoi ne vor încinge

Aceleaşi tainice dorinţi.

 dornic, am să ta "sorb" 

Cu ochi adânci şi pătimaşi,

Vei sta aşa, înmărmurită,

Obrazul tău lipit de-al meu

De ce nu poţi împiedica

Al vremii pas neobosit,

Ca fericirea noastră 

Să nu mai poat-avea sfârşit!

Dragostea nu are vârstă 

 

Din aproape-n departe,

Tu, dintru-nceput măsură

Fără tine nu se poate

Întâmpla nimic sub stele,

Tu lumina vieţii mele,

Tu ești sufletul și inima mea 

Ţii în palmele-ţi fragile

Nopţi şi visuri, munci şi zile,

Vindecarea şi speranța 

Tu, limanul meu şi zarea,

Neclintirea mea şi zborul,

Tu, soarele meu

Tu, întregul meu, 

 De toate-avem prin sufletele noastre:

Mai noi, mai vechi, mai dulci, mai amărui,

Mai cenuşii, mai albe, mai albastre,

Dar nici un fel de împăcare nu-i.

Şi alergăm bezmetici spre lumină,

În căutarea unei mici iubiri,

De parcă alta n-ar mai fi să vină,

La cât de mari sunt fostele-nvrăjbiri.

Izbindu-ne cu frunţile de stele,

Rănindu-ne cu tălpile de spini,

Furăm nisip, să mai clădim castele,

Furăm poveşti, să mai clădim grădini.

Aşa ne trece vremea, dintr-o dată,

Trezindu-ne bătrâni şi foarte reci,

Să-mbrăţişăm priveliştea ciudată,

 Fără iubire, zilele-s de iască

Iar nopţile-s de pâslă, până-n zori

Şi nici nu ştiu cum pot trăiesc 

Fără iubire, iarba se usucă,

Şi frunzele se risipesc în vânt,

Făgăduite dorului de ducă

Prin chiar rostirea primului cuvânt.

Fără iubire sufletul se trece

Şi trupul se zbârceşte, ca un măr

Uitat pesemne, într-o hrubă rece,

Din prea puţinul verii adevăr.

Fără iubire flacăra îngheaţă

Şi-n aşteptarea unui alt prilej,

Tot ce păruse doritor de viaţă,

Se-nchină uscăciunii ca un vrej.

Fără iubire, nu mai are stare,

Înfrigurata vrajă din sărut

Şi ne-amăgim din ce în ce mai tare,

Cu amintirea celui dispărut.

Fără iubire nimeni nu mai ţine

Măsura vremii cu întâmplări cu tot,

Minunile răsar tot mai puţine

 Atâta dor

Pe malul altui timp,

Cu toata fiinta mea,

te regasesc,

 

Atata dor,

nu vrea sa-ncapa

in lumina stelelor,

nu il cuprinde,

toata apa marilor,

atata dor,

Iubirea mea!

Atata dor,

va frange

alba nesfarsire a clipelor

si vesnicia timpului

va aseza,

senin pe fruntea ta

IUBIREA mea!

 În tot ce e frumos pe lume te văd pe tine,

În mii de stele fără nume te văd pe tine

Într-un vers de dor, într-un vis de-april

Într-un glas de-argint, șoaptă de copil

Te-aud, te văd și-mi pare că-i firesc

Iar și iar să te-ntâlnesc...

 

În tot ce e frumos pe lume te văd pe tine,

Tu fericirii îi dai nume când ești cu mine.

În oricare gând ce-a-nflorit și rod va da

Și în tot ce-i nou în preajma mea

În chihlimbarul zilei care vine

Și în safirul serilor senine

Iubita mea, te văd pe tine

Dau viața mea să mă pierd în ochii tăi

Buzele tale, sufletul tău

Miracolul din viața mea 

 Frunzele au ruginit, e noiembrie iar

Şi vântul, vântul e o vioară,

Tristeţea mă înconjoară.

Doar pentru noi azi noiembrie vine,

Dar să o primească nu are cine.

Singur sunt azi, în noiembrie , singur,

Iubito, unde eşti?