Nicăieri e un loc în sufletu-mi trist,

În care mă ascund, când nu vreau să exist.

Un loc mai retras doar cu lună și stele,

Cu care vorbesc în nopțile-mi grele.

Nicăieri e-un acasă ce sună ciudat

Pentru cei ce nu știu că de tine au uitat,

Pentru cei ce mai cred în prezența lor vie,

Și - așteaptă să-i strigi, ca aproape să-ți fie.

Nicăieri e o viață cu miros de gând vechi,

Trăită pe fugă în ceasuri perechi,

Din care nu știi cât a fost sau mai este,

Ca atunci când adormi ascultând o poveste.

Nicăieri e acolo unde nimeni n-ajunge,

Nici cel care râde, nici cel care plânge,

Aproape de sus, cât mai departe de jos,

Spre care urcarea e-un drum dureros.