Dă-mi înapoi ceasul furat,
Cu toate orele din el,
Nici n-ai venit, că ai plecat,
Ai stat o clipă, doar nițel.
Dă-mi înapoi ziua răpită,
Cu toate razele din ea,
Era frumoasă, însorită,
În ochii tăi se oglindea.
Dă-mi înapoi anii de dor,
Închiși în mii de săptămâni,
Ce au trecut așa ușor,
Părând minute și nu luni.
Dă-mi înapoi viața dorită,
Cu toate zilele din ea,
În preajma ta sunt fericit
Păstrează-mă în viața ta.
Nicăieri e un loc în sufletu-mi trist,
În care mă ascund, când nu vreau să exist.
Un loc mai retras doar cu lună și stele,
Cu care vorbesc în nopțile-mi grele.
Nicăieri e-un acasă ce sună ciudat
Pentru cei ce nu știu că de tine au uitat,
Pentru cei ce mai cred în prezența lor vie,
Și - așteaptă să-i strigi, ca aproape să-ți fie.
Nicăieri e o viață cu miros de gând vechi,
Trăită pe fugă în ceasuri perechi,
Din care nu știi cât a fost sau mai este,
Ca atunci când adormi ascultând o poveste.
Nicăieri e acolo unde nimeni n-ajunge,
Nici cel care râde, nici cel care plânge,
Aproape de sus, cât mai departe de jos,
Spre care urcarea e-un drum dureros.
Mă simt sărac de iubire
Și m-aș trimite la cerșit,
Dar aș primi doar amăgire,
Aș fi un suflet chinuit.
În palma mea rămasă-ntinsă
Tu nu mai ai nimic să pui,
Degeaba o mai țin deschisă,
Nu ai ce da de unde nu-i.
Privești în palma mea cu milă,
În ochii tăi văd suferință,
Și-n măreția ta umilă
Îngenunchezi a neputință.
Tot cu durere ne privim,
Ca două suflete pierdute,
Atât ne-a fost să ne iubim
Ridică-te acum și du-te.
În urma ta să nu privești,
Și plânsul meu să nu te-oprească,
Dar într-o zi ai să cerșești
Altcineva să te iubească.
Ți-am pus în față o cană cu dor
Și te-am îndemnat : Gustă!
Cum ție nu-ți place dorul amar,
Ai mestecat în ea zâmbind întrebător,
Ai rezemat lingurița de marginea-ngustă,
Și-ai mai cerut un cub de zahăr măcar.
Ți-am spus atunci că viața nu-i dulce,
Că poți întâlni o iubire amară,
Pe care nicicând n-ai s-o poți îndulci,
Dar pe care va trebui s-o porți ca pe-o cruce,
Ca un păcatos uitat în afară
Din Raiul promis c-ar veni.
Ai zâmbit trist spre cana cu dor,
Întrebându-te cum s-ar putea bea,
Căutând o scăpare în dulcele mierii.
Acum vei ști că dorul nu e ușor,
Că amarul lui e întotdeauna așa,
Ca o zi de toamnă în mijlocul verii.
Mă simt sărac de iubire
Și m-aș trimite la cerșit,
Dar aș primi doar amăgire,
Aș fi un suflet chinuit.
În palma mea rămasă-ntinsă
Tu nu mai ai nimic să pui,
Degeaba o mai țin deschisă,
Nu ai ce da de unde nu-i.
Privești în palma mea cu milă,
În ochii tăi văd suferință,
Și-n măreția ta umilă
Îngenunchezi a neputință.
Tot cu durere ne privim,
Ca două suflete pierdute,
Atât ne-a fost să ne iubim
Ridică-te acum și du-te.
În urma ta să nu privești,
Și plânsul meu să nu te-oprească,
Dar într-o zi ai să cerșești
Altcineva să te iubească.
Nicăieri e un loc în sufletu-mi trist,
În care mă ascund, când nu vreau să exist.
Un loc mai retras doar cu lună și stele,
Cu care vorbesc în nopțile-mi grele.
Nicăieri e-un acasă ce sună ciudat
Pentru cei ce nu știu că de tine au uitat,
Pentru cei ce mai cred în prezența lor vie,
Și - așteaptă să-i strigi, ca aproape să-ți fie.
Nicăieri e o viață cu miros de gând vechi,
Trăită pe fugă în ceasuri perechi,
Din care nu știi cât a fost sau mai este,
Ca atunci când adormi ascultând o poveste.
Nicăieri e acolo unde nimeni n-ajunge,
Nici cel care râde, nici cel care plânge,
Aproape de sus, cât mai departe de jos,
Spre care urcarea e-un drum dureros.
În noaptea asta îmi e dor
De ochii tăi rotunzi ca luna,
Habar nu ai ce tare dor
Aceste nopti ca-ntotdeauna.
Pe locul tău mi-așez obrazul,
Cu ochii închiși te aștept în vis,
Să îmi alini un pic necazul,
La mine-n suflet e deschis.
De data asta stai mai mult,
Nu mai pleca ca altădată,
Pe buze lasă-mi un sărut,
Unul mai viu ca niciodată.
Mai lasă-mi și o îmbrățițare,
Promit să mă-nvelesc în ea,
Ca într-o pată de culoare,
Să fie roz în viața mea.
În noaptea asta îmi e dor,
Și alerg sfioasă la fereastră,
Pe stradă doar un trecător...
La fel ca el mă simt sihastră.
Mai demult eram o sămânță,
Tremurând în hambar mucezit,
Nu știam ce-i aceea dorință,
Nu visam că mai poți fi iubit.
M-ai găsit într-o zi la-ntâmplare,
Și m-ai luat din hambarul cel gol.
Nu știai că-s sămânță de floare,
Nu credeai că-s petală de dor.
M-ai sădit printre florile tale,
Curios să mă vezi cum răsar,
Nu sperai să am altă culoare,
Și-un parfum ce se naște mai rar.
M-ai crescut cu picuri de rouă,
M-ai hrănit cu-al iubirii nectar,
Învătând să rezist când nu plouă,
Când norii pe cer nu apar.
Mai demult am fost o sămânță,
M-ai făcut să-nfloresc într-o vară,
Să-nțeleg că ar fi cu putință,
Să iubești o floare mai rară.
Eu sunt acolo, tu ești aici,
Și intre noi doar pete de dor,
Ca niște cercuri, rotunde și mici
Înșirate pe-o ață, mirific decor.
O pată de roșu, pe-o umbră de verde,
Compun împreună albastru ceresc,
Astăzi se naște, dar mâine se pierde,
Nimic nu e veșnic, ci doar pământesc.
Ți-e dor de mine, mi-e dor de noi,
Dar tu ești acolo, eu sunt aici,
Cheamă-ma azi să fim mâine doi,
Într-o hârjoană de cai sălbatici
Când mi-ai sărutat lobul urechii
Ți-am ascultat pentru prima dată sărutul.
Semăna cu sunetul firelor de iarbă,
Sfredelind pământul să poată răsări.
Când mi-ai mângâiat obrazul,
Am simțit din nou adierea
Calmă și catifelată a vântului de primăvară
Cuibărit timid în căușul palmei tale.
Când buzele tale mi-au atins ochii
Am știut că pot vedea cu ei închiși,
Asemenea orbilor care pot recunoaște
Fără tăgadă ce n-au văzut niciodată.
Când șoaptele tale au găsit calea
Pentru a pătrunde în sufletul meu,
Am înțeles cum ia naștere o nouă limbă
Ca să poți învăța simplu alfabetul iubirii.
Mi-e dor de tine și de noi
Neprețuită filă de poveste
Pe care am scris-o ca eroi
Trăind-o încet, așa cum este.
Tărâmul ei, castel de vis,
Pitit în codri mari de dor,
Desferecat, dar încă-nchis
Pentru priviri de muritor,
Ne-așteaptă viu să ne cuprindă
Și să ne apere de toți.
Ei visul vor ca să ni-l stingă,
Bătând brutal în foste porți
Ce s-au zidit ca să ascundă
Bătăi de inimi, puls zvâcnind,
Eternitate pusă într-o secundă,
Pe care-o simți doar când iubind,
Un ceas întreg devine-o clipă,
Ce se măsoară într-un sărut,
O zbatere dintr-o aripă
În zborul ei nemaivăzut.
Te port cu mine în cuvinte,
Ce se-ordonează în idei
Gravate-n suflet să țin minte
Cum ochii tăi vorbesc cu ai mei.
Și-mi născocesc câte-o poveste
Rostită-ncet, sclipind pe buze,
Într-un sărut ce-mi dă de veste
Că în dorință nu sunt scuze.
Mă las sedus in firul ei,
Și-o las să-mi curgă-ncet prin trup,
De vei pleca să nu mi-o iei,
Căci n-aș mai ști unde s-o rup.
Și n-aș putea să mai ascund,
Niciun cuvânt rămas nespus,
Ținând în palme propriu-ți gând,
Nimic nu mi-ar mai fi de ajuns.
Nimic n-a fost, nimic nu este,
Și ce va fi e doar poveste,
Cu greutăți și încercări,
Ascunse în cele patru zări.
Nimic nu vreau, nimic nu cer,
Sunt doar un suflet efemer,
Iar viața mea atât cât este,
E fila scrisă de poveste.
Nimic nu am, nimic n-aștept,
Și poate așa-i mai înțelept,
Căci așteptările ne dor
Când nu se împlinesc ușor.
Nimic nu știu, nimic nu simt,
Mai bine tac decât să mint
Dar mi-ar plăcea să povestesc,
Să cânt, să râd și să trăiesc.
A nins...
A nins în părul meu cu stele,
Cu stele mari și stele mici,
Ce s-au topit și curg divin
Ca o pleiadă de dorințe vii.
A nins în ochii mei cu dor,
Cu dor frumos și dor nespus,
Ce arde-n sufletu-mi stingher,
Cu flăcări mari și de nestins.
A nins pe fața mea cu soare,
Cu soare mult și soare aprins,
Ce-mi crește dragostea din mine,
Și-i pârguiește rodul cu căldură.
A nins pe mine cu iubire,
Iubirea albastră și iubire roz,
Ce-mi colorează viața optimist,
Făcând din mine propriu-mi paradis.
Mi-e dor de tine și de noi
Neprețuită filă de poveste
Pe care am scris-o ca eroi
Trăind-o încet, așa cum este.
Tărâmul ei, castel de vis,
Pitit în codri mari de dor,
Desferecat, dar încă-nchis
Pentru priviri de muritor,
Ne-așteaptă viu să ne cuprindă
Bătăi de inimi, puls zvâcnind,
Eternitate pusă într-o secundă,
Pe care-o simți doar când iubind,
Un ceas întreg devine-o clipă,
Ce se măsoară într-un sărut,
O zbatere dintr-o aripă
În zborul ei nemaivăzut.
Dăruiește-mi un pic din iubirea ta,
Pe a mea am rătăcit-o pe undeva,
O doză mică de pasiune arzândă,
Dacă se poate fără dobândă.
Ajută-mi sufletul dintr-o dată sărac,
Să redevină de iubire bogat,
Să-și recâștige lumina odată pierdută,
Încă mai e o vie redută.
Arătă-mi un drum către bine din nou,
Un drum presărat cu bucăți din dorul meu nou.
Fă-l să se vadă de aici de la mine,
N-aș vrea să mă împiedic de alte suspine.
Așteaptă-mă azi într-o clipă de mâine,
Pe care o vrei petrecută cu mine,
Ca-ntr-o poveste ce n-are sfârșit,
Un etern răsărit dintr-un fost asfințit.
Dăruiește-mi un pic din iubirea ta,
Pe a mea am rătăcit-o pe undeva,
O doză mică de pasiune arzândă,
Dacă se poate fără dobândă.
Ajută-mi sufletul dintr-o dată sărac,
Să redevină de iubire bogat,
Să-și recâștige lumina odată pierdută,
Încă mai e o vie redută.
Arătă-mi un drum către bine din nou,
Un drum presărat cu bucăți din dorul meu nou.
Fă-l să se vadă de aici de la mine,
N-aș vrea să mă împiedic de alte suspine.
Așteaptă-mă azi într-o clipă de mâine,
Pe care o vrei petrecută cu mine,
Ca-ntr-o poveste ce n-are sfârșit,
Un etern răsărit dintr-un fost asfințit.
Când dorul doare
Când dorul doare și apasă,
Te-așezi cu teamă la fereastră,
Poate zărind un trecător,
Și așteptarea trece mai ușor.
Și ai striga, dar n-ai la cine,
Degeaba chemi, nimeni nu vine.
Tristețea sumbră te-nconjoară
E noapte-n tine ca afară.
Te mulțumești din nou să plângi,
În palme lacrimi să le strângi,
Nici nu mai ai unde le pune,
Le lași în ochi să se adune.
Parcă ai murit și nici că-ți pasă,
Ești doar o umbră-nchisă-n casă,
Nici nu auzi și nici nu vezi,
Și nici în viață nu mai crezi.
Speranța ta e la fereastră,
După perdea e-o noapte albastră,
Dar ochii tăi privesc spre stradă,
Parca ai vrea din cer să cadă.
Ca un miracol să-ți apară,
Iubirea ta în stradă afară,
Chemarea ta să o ajungă,
Tu ești aici și noaptea-i lungă.
Când dorul doare, nu te lasă,
Stai ca o umbră la fereastră,
Si poate doar un trecător
Te-ar face să zâmbești ușor.
Tu spui
Tu spui că dorul o să-mi treacă,
Și-o să te uit apoi, curând,
C-așa-i menit să se petreacă,
Și stelele se sting pe rând.
Tu spui că o să simt din nou
Același lucru înc-odată,
Dar o să fie alt erou
Dintr-un a fost ca niciodată.
Tu spui că totu-i trecător,
Că toate se mai duc în timp,
Că mâine fi-va mai ușor,
Și dragostea-i un anotimp.
Tu spui orice, dorind să pleci
Cu fruntea sus, lâsând în urmă,
Un dor nespus și lacrimi reci,
Regrete-n suflet care scurmă.
Tu spui ce vrei, dar eu nu zic,
Că totul o să-mi treacă-n zbor,
Pe cerul meu nu e nimic,
Doar chin de aripi care dor.
Într-o altă viață !
Am visat că ne-am întâlnit într-o altă viață,
Tu erai soare, eu eram dimineață,
Tu încolțeai răsărit, iar eu mă nășteam rouă,
Căldura și apa se-ntâlneau amândouă,
Coborând mână în mână din cer pe pământ,
Ca într-o nuntire dintr-un vechi legământ.
Rătăceam împreună, iscodind așezare,
Un fel de loc sacru între munte și mare,
O sfântă răscruce între deal și câmpie,
Ca să hrănim holde sau viță de vie.
Tu suflet de pâine, eu strop de nectar,
Aduși pe pământ și lumii în dar,
Ca înc-o dovadă că orice ne-am fi,
Într-o altă viață am putea rodi.
Când mi-ai sărutat lobul urechii
Ți-am ascultat pentru prima dată sărutul.
Semăna cu sunetul firelor de iarbă,
Sfredelind pământul să poată răsări.
Când mi-ai mângâiat obrazul,
Am simțit din nou adierea
Calmă și catifelată a vântului de primăvară
Cuibărit timid în căușul palmei tale.
Când buzele tale mi-au atins ochii
Am știut că pot vedea cu ei închiși,
Asemenea orbilor care pot recunoaște
Fără tăgadă ce n-au văzut niciodată.
Când șoaptele tale au găsit calea
Pentru a pătrunde în sufletul meu,
Am înțeles cum ia naștere o nouă limbă
Ca să poți învăța simplu alfabetul iubirii.
Și parcă...
Și parcă nici nu mai mi-e dor
Acum, c-am învățat să mor,
Și moartea mea e parcă o sete,
Ce mă usucă pe-ndelete.
Și parcă nici nu mai mi-e viață,
Și parcă aș rupe-o ca pe-o ață,
Aș scutura-o ca pe o scamă,
Și-aș îngropa-o fără teamă.
Și parcă nici nu mai mi-e trai,
Mi-e sufletul căzut din rai,
Pământu-n mine s-a uscat,
De-atâta timp n-a mai plouat.
Și parcă nici nu mai mi-e moarte,
Ci doar o zi închisă în noapte,
Și parcă nici nu mai mi-e beznă,
Ci doar un lanț legat de gleznă.
Și parcă nici nu mai mi-e mâine,
Și plânsul mușcă, ca un câine,
Și parcă nici nu-s lacrimi curse,
Ci doar potop de lumi apuse.
Și parcă nici nu mai îmi sunt,
Ieri eram cer, azi sunt pământ,
Și parcă nici nu mai am loc,
Sunt doar un om fără noroc.
Tu, viața mea, eu, rodul ei.
Un boț de humă, fără viață
M-am regăsit la tine în palmă,
Destinul meu, un fir de ață,
Iar palma ta o altă mamă.
Căldura ei, iubirea-ți tandră,
Îmi readuse-n suflet rouă,
Mă simt acum un copilandru
Trezit la o viață nouă.
Fac primii pași, dar nu cobor,
În palma ta mă simt acasă,
Dacă aș pleca, n-ar fi ușor,
M-ar sfâșâia dorul de casă.
Mai lasă-mă să zăbovesc,
Încă o vreme în podul ei,
Învață-mă încet să cresc,
Tu, viața mea, eu, rodul ei.
