Sunt frunze...

Sunt frunze ucise pe jos,

Mi-e frică să calc pe alocuri,

Mă înțeapă galbenul lor inert,

La fiecare pas așezat peste ele.

　　　

Au murit la vreme de seară,

Să nu fie văzute de cele de sus

Rămase pe crengi tot mai goale,

Să fie crezute nuntite de vânt.

　　　

Mirese gingașe purtate pe brațe,

De ici până colo de toamna rebelă,

Pețite haotic de zile cu brumă,

Desprinse de viață, plutind spre pământ.

　　　

Sunt frunze așternute, plăpânde făpturi,

Pe aleile goale în parcul pustiu,

Pășesc printre ele și aud cum îmi spun,

Că moartea-i o formă de somn îngeresc.

　　　

Sunt frunze adormite în sufletul meu,

Și somnul lor roșu, aproape de copt,

Aduce odihnă și liniște plină,

De dorul de viață din frunze de toamnă.