Sfârșit de lună

Din jarul stins al nopții reci,

Am adunat cu mâna tremurândă,

Bucăți de lună risipite în veci,

Ce s-au pierdut secundă cu secundă.

　　　

Sunt cioburi mari de lună spartă,

Și prăbușită brusc peste pământ,

Sunt cioburi mici, frânturi de soartă,

Ce s-au cernut prin sita gând.

　　　

Eu n-am simțit sfârșitul ei,

Și n-am știut să o păstrez,

S-a stins ca dragostea unei femei,

Rămasă goală, fără miez.

　　　

Și într-o seară n-a mai fost,

Și am privit degeaba cerul,

Căci fără ea el n-avea rost,

Și-n locul ei zăream eterul.

　　　

Pășind încet prin întunericul intens,

Sub pasul meu aproape bâjbâit,

Am întâlnit un ciob imens,

Ce îmi cerea să îl ridic.

　　　

L-am pus oglindă la intrarea în viață,

Căci reflecta discret în unda lui,

Tot ce-mi stătea întipărit pe față,

Icoană blândă a sufletului.

　　　

 Aveam un strop de lună spartă,

 Dar altele pe jos mă așteptau,

Mi-aș fi dorit s-o am pe toată,

Căci fără lună suflete mureau.