Ce fragili suntem atunci când ne adie vântul prin inima...

Atunci când celălalt ne ceartă si ne atinge mintea in ceasurile cenușii ale ființei. 

Ce fragili suntem atunci când ne împiedicam pe strada sau in viata...

Când ne julim genunchii si ne proptim in coate. 

Ce firavi suntem atunci când cineva ne bate pe umăr pentru a ne întreba cât e ceasul...

Ne pierdem atât de repede așa cum amnezicul își pierde al lui nume. Suntem precum o frunza lăsată la întâmplarea toamnei. 

Ce fragili suntem atunci când ne lovim unul de celălalt...

Când gândurile noastre se ciocnesc ușor sau zgomotos cu cele ale oamenilor ce-ti zâmbesc cu sufletul. Precum doua zaruri aruncate de palme transpirate. 

Ce fragili suntem atunci când ne despărțim de ceilalți...

Cu o inima cusuta in mii de bucăți, ce strigă după cel ce pleacă. Așa cum firele de care se mai țin acum cei doi încep sa-si piardă din putere, să se destrame. Precum doua bucati de oglindă ce au scăpat de căzătură, atunci când mâini neîndemânatice încercau sa șteargă praful si lacrimile așternute peste ele. 

Ce fragili suntem atunci când iubim si suntem iubiți

Ne comportam cu celălalt cu mănuși. Dar întotdeauna descălțati de pantofii murdari ai trecutului. De urmele îndoielii si de apăsarea grea a ființei, ce lasă urme adânci in inima atunci când privirea se întoarce înapoi. Sute și mii de cioburi de sticla ce acum se confunda cu timpul. 

Ce fragili suntem noi, oamenii...

Uneori nu avem nevoie decât de suflarea celui de lângă noi. Doar pentru a începe sa dansăm din nou atunci când am uitat cu desăvârșire sunetul muzicii celuilalt.